La sate viaţa curge într-un ritm firesc, în tipare bine aşezate, dictate de trecerea anotimpurilor. Singurul lucru comun pentru trecerile primăverii înspre toamnă, rămâne ritualul cositului.

Pe Florentin Suciu, un sătean obişnuit din Nazna, l-am găsit aşezat gospodăreşte pe şanţul din faţa casei, bătând coasa. "Cosesc de când mă ştiu şi de la tata am învăţat cum trebuie tratată coasa. Atunci când coseşti o postate, ascuţi coasa cu cutea, dar după o zi de lucru, ascuţişul se pierde şi pentru a o mai putea folosi trebuie bătută. Se toceşte nu de la iarbă, ci de la muşuroaie şi pentru că atinge tot timpul pământul. Acuma o bat, pentru că mai am o parte de lucernă care trebuie cosită. L-am învăţat şi pe feciorul meu să ascută coasa, da' îi e frică. Dacă nu ţii linia bătăturii, coasa se ondulează şi nu-i mai bună de nimic. De aia o bat eu că am mai multă răbdare şi o ascut cum trebuie", ne-a spus Florentin Suciu, în timp ce mâna sigură lăsa ciocanul să cadă pe linia fină a ascuţişului coasei. Dar firul de la sacul amintirilor şi poveştilor s-a desfăcut şi omul a lăsat să se reverse amintiri despre viaţa satului din copilăria şi tinereţea sa, iar din povestea lui s-a desprins clar durerea pentru pierderea valorilor spirituale ale satului. "Era greu când trebuia adunată recolta. Dar oamenii se ajutau între ei, participau la clăcile care se făceau atunci când grâul era dus la batoză. Fiecare familie avea nevoie de 28 de perechi de braţe de muncă şi le găseau fără să caute prea mult. Acum, în schimb, te plimbi o zi pe câmpul nelucrat şi ţi se face dor să găseşti o postate lucrată. Dacă mergeţi pe câmpurile din jurul Naznei o să vedeţi ce vreau să spun. Puteţi să o luaţi în ce direcţie vreţi, nu e nici o diferenţă. Nici măcar livezile şi viile nu le mai îngrijesc românii, de au ajuns să vină străinii la noi să ne aducă merele şi strugurii lor. Ale noastre sunt mai bu