După culegerea de studii şi articole între fapte şi sens, despre care glosam în primăvară, Nicolae Mecu, autorul excelenţei ediţii critice a romanelor lui G. Călinescu, vine cu o alta, intitulată la fel de semnificativ, Centrul şi periferia. Autorul îşi valorifică publicistica destul de târziu, după mai bine de 25 de ani de remarcabilă activitate. El este un istoric literar, care, dintr-o excesivă modestie, s-a ignorat prea multă vreme.
în Argumentul noului volum, N. M. ne explică intenţiile sale exegetice, ce ar viza două categorii de scriitori: cei canonici (clasici în sensul perenităţii) ceea ce reprezintă ,centrul" şi ,minorii", scriitorii uitaţi, trecuţi cu vederea, aflaţi la ,periferie". Dacă la primii, criticul descoperă detalii relevante, mai puţin sau deloc observate şi fructificate de către alţii, punând nuanţat noi accente, la ceilalţi a urmărit, cum singur spune, ,recitirea unor scrieri marginalizate şi uitate, cu intenţia de a identifica ori sublinia, pe de o parte, locul lor în tabloul general al epocii, iar, pe de alta, iniţiative prin care acestea introduc şi exersează teme, subiecte, personaje aduse apoi la nivelul capodoperei de marii creatori". Mai exact, calitatea de anticipare, idee urmărită sistematic de N. M., alături de relaţia clasicism-romantism, de parodic şi parodie. Astfel, recitind }iganiada lui I. Budai-Deleanu, în articolul Erudiţia veselă (de notat ştiinţa titlurilor, mai totdeauna - expresiv-elocvente) ni se atrage atenţia asupra întoarcerii în comic a eroicului, a caracterului parodic al ,poemaţionului", fapt ce i se pare uimitor pentru literatura română începătoare, întrucât, remarcă el, pe bună dreptate, parodia ,este rodul unor epoci de maturitate şi chiar de saturaţie, când temele şi stilurile au atins punctul de la care începe decadenţa".
Mai târziu, Grigore Alexandrescu, prin critica clişeelor po
