Lidia Lazu semnează o poezie delicat-confesivă, parcelată pe momente distincte, cu o structură de jurnal. Deşi termenul structură e oarecum inadecvat acestei materii de frăgezimi ce se transcriu ca atare, fără grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stînjeni fluiditatea, evanescenţa. Fiinţa respiră neconstrînsă de nimic, supusă doar clipei, incantaţiei tranzitoriului: ,bucuria de-o clipă/ fu gata să mă doboare// sunet lin şi lumină/ filtrîndu-se printre frunzare/ de tei înflorit// miros de pace divină/ şi fior dinspre plus infinit" (bucuria de-o clipă). Străină de orice impuls posesiv, de orice voinţă de fixare, poeta se mulţumeşte cu surpriza luminii ca simbol al libertăţii ce sfidează bunăstarea filistină, alienantă: ,gata/ acum plec să mă plimb/ să văd ce îmi oferă/ această nouă zi/ în afară de chiar lumina ei/ pe care cu greu mă stăpînesc/ să nu o sorb pe loc// necum să o înghesui/ într-o încăpere meschină// sau să o strivesc cu portiera/ unei limuzine fumurii" (gata acum plec să mă plimb). Carpe diem ar putea fi deviza acestui discurs desprins de tentaţiile terestrităţii achizitive, lacome, nedispus a se înscrie în mecanismul vreunui determinism, încordat doar ,în aşteptarea/ zilelor fără urmări/ de lîngă teii scuturaţi/ prin care mierea curge-ntr-una". Constatînd că ,lumina difuză/ ce mă învăluie/ e atăt de blajină/ că mi se închid pleoapele/ fără să vreau", dorind ca ,să strîng în toţi porii/ mirosul de brad încins la soare", poeta îşi dezvăluie un proiect utopic: ,lumea să mă cheme/ de la uşă/ să împrospătez aerul/ din cutiile urbane". Ori notează vise inocente, îmbibate de efluviile naturii: ,visez că merg din nou/ prin lunca ieşită la soare/ ca o fecioară în/ întîmpinarea iubirii// mirosul ierbii din veac/ în viaţa din vis/ să-mi fie de leac" (visez că merg din nou). Aşteptările sale sînt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epu