O intrebare inspirata mi s-a parut, la dezbaterea publica de la ICR, aceea prin care Vargas Llosa a fost provocat sa dezvaluie unde se situeaza domnia sa intre jurnalistul si scriitorul Vargas Llosa, intre omul social – public – si cel de la masa de scris. Cit din literatura sa este infuzat de realitate si cit este fictiune pura. Dincolo de aceasta, gradul de implicare si rolul pe care, dupa parerea domniei sale, ar trebui sa-l joace scriitorul in societate. Am simtit nevoia sa consemnez fragmentul acesta de discurs pentru ca, nu de putine ori, am avut senzatia ca jurnalistii scriu literatura si scriitorii jurnalism. Si pentru ca, in acest moment, criticii nostri literari de multe ori se forteaza sa defineasca o miza a noii literaturi, ceea ce prea putini dintre noii scriitori urmaresc de fapt. Iar destui jurnalisti viseaza sa fie cititi peste ani de viitoarele generatii, nu neaparat de analisti…
„Mare parte din cartile pe care le-am scris, le-am scris gratie experientei, experientelor pe care le-am trait. Jurnalismul este o mare primejdie pentru un scriitor. Si aceasta are legatura cu folosirea limbajului. Limbajul jurnalistic trebuie sa transmita realitatea cit mai fidel cu putinta, un limbaj in care cel care scrie trebuie sa nu fie prezent, jurnalistul dispare in acest limbaj. Pe cind in literatura limbajul nu este doar un instrument al exprimarii realitatii, ci o realitate prin ea insasi. Limbajul pentru un poet, pentru un romancier este o materie prin care se realizeaza propria-i literatura, si nu o exprimare a relitatii. Limbajul pentru un scriitor nu este niciodata instrumental, pe cind in jurnalism el este asa, si asa si trebuie sa fie. Limbajul jurnalistic este un limbaj care de multe ori se umple de stereotipii, de locuri comune, de ceea ce Flaubert numea «ideile primite», si acest limbaj este foarte primejdios pentru un scriitor. Intr-un poem
