Pentru consumatorul de festivaluri interne si externe, „Vara teatrala de la Tampere“ – Tampereen Teatterikesa – are o particularitate uimitoare: desi international (si ajuns la editia cu numarul 37!), festivalul finlandez este un festival al publicului. Asadar, nu unul „de fite“ (mai mult sau mai putin critice), nici un mamut destinat unui public international, cu un gust gata globalizat, ci o selectie de spectacole menita sa placa in primul rind publicului finlandez. Care, inutil de precizat, e foarte diferit de cel francez, britanic, german, romanesc etc. – in primul, al doilea si ultimul rind prin nevoia lui reala si aparent insatiabila de teatru.

O nevoie vizibila nu doar prin salile pline pe care le-am vazut la Tampere (unde s-ar putea crede ca evenimentul cultural international a determinat afluxul de spectatori), cit mai cu seama printr-o serie de date statistice. Cei cinci milioane de finlandezi au vreo saizeci de teatre subventionate (cite avem si noi, la o populatie de patru ori si aproape jumatate mai mare!) care joaca, de marti pina duminica, cu toate locurile ocupate. La asta se adauga un numar cel putin dublu de trupe independente. Care nu ar putea supravietui daca nu ar avea spectatori.

Iar in Helsinki, de pilda, acestia isi cumpara biletele cu cel putin o saptamina inainte, ca sa nu fie nevoiti sa stea la „un bilet in plus“. Dar si in afara capitalei se consuma mult teatru. Un orasel de 20.000 de locuitori are deja teatrul sau, cu cel putin 60 de angajati permanenti. Iar acel teatru are si el, seara de seara, toate locurile ocupate.

Poate va simtiti ispititi sa va explicati fenomenul prin situatia materiala a natiei: Ei bine, aflati ca finlandezii nu sint bogati. Cel putin in comparatie cu natiile invecinate. In Tampere, am vazut mult mai putine masini scumpe decit in Slobozia, de pilda. De unde s-ar deduce ca ei au ma