Am mai vorbit in aceasta rubrica despre tendinta amatorilor de SF (fie ei autori, comentatori sau doar fani) de a se imparti in doua tabere: aparatorii SF-ului „pur si dur“ si cei care considera SF-ul in continua transformare si glisare spre un punct in care genul se apropie de mainstream (si invers).

Din prima categorie fac parte cei care isi incep comentariile cu propozitii ca „asta nu e SF“, „lipseste ideea SF“ etc., sarind peste implinirile literare ale textelor. Pentru multi adepti ai acestui soi de fundamentalism, un text SF se citeste pentru a afla idei noi, teorii, ipoteze, speculatii in legatura cu mersul omenirii spre „noi culmi de civilizatie si progres“ (iata ca nu ma pot abtine sa n-o zic). Pentru a fi valabil, in acceptiunea lor, un text SF trebuie sa aiba o idee SF (daca se poate una pe care sa n-o mai fi avut nimeni), sa aiba plot – actiune adica, pentru ca ce altceva te-ar putea tine lipit de paginile unei carti –, eventual cit mai multe denumiri ciudate, inventate. Acesta este „portretul robot“ al textului SF pe care exact din aceste motive cititorii obisnuiti de literatura (nu mai spun de criticii literari) NU citesc SF.

Care ar fi alternativa care sa faca dintr-un text SF un text citibil pentru un public cit mai numeros?

Cineva spunea ca, daca dintr-un text SF scoti recuzita, iar textul ramas este valabil ca literatura, atunci avem in fata un text SF reusit. Altcineva spunea ca daca facem asta, atunci nu mai vorbim despre SF. Da, corect, nu mai vorbim despre „doar SF“, vorbim despre literatura SF, si poate asa ne explicam succesul larg al unor autori ca Stanislaw Lem, Arkadi si Boris Strugatki si altii ca ei, bine receptati si comentati, atit in mediile SF, cit si in cele general literare.

Ajungem astfel la cealalta „grupare“, cea liberala. Partizanii acestui mod de a vedea lucrurile sint cei dornici de litera