- Editorial - nr. 192 / 29 Septembrie, 2005 Credem ca de la cel de Al Doilea Razboi Mondial, Romania n-a mai fost pusa la asemenea grele incercari. Daca, la acea vreme si dupa aceea, cei care ne-au supus caznelor au fost straini hrapareti, ahtiati fie dupa o palma din pamantul tarii, fie, apoi, dupa bogatiile si truda noastra (vezi sovromurile), acum, cea cu care ne razboim din greu este natura insasi, altadata un aliat de nadejde (codru-i frate cu romanul, nu?), devenit peste noapte un dusman veritabil si declarat, caruia ii facem fata cu greu. Poate ca este bine sa reflectam asupra circumstantelor acestui nou aspect, deloc imbucurator. Cum de insasi protectoarea natura s-a revoltat atat de puternic impotriva noastra, biciuindu-ne pentru tot ceea ce am facut si mai ales n-am facut, pentru timpul pierdut in van, care ar fi trebuit sa fie afectat modernizarii Romaniei. Fara indoiala inundatii au mai fost si in alte parti ale Europei, dar nicaieri dimensiunile mizeriei si ale suferintei umane n-au fost atat de mari ca aici, la noi. Si nu este deloc intamplator faptul ca clericii din intreaga Europa, impresionati de cele vazute la noi, au decis la unison, indiferent de religie, sa se roage pentru suferintele romanilor pricinuite de aceste catastrofale inundatii. Apele care au cazut din ceruri si apoi s-au revarsat in cascade asupra plaiurilor mioritice, cu o violenta greu de imaginat altadata, au scos la iveala nu barbatia romaneasca, cu care am fost uneori exagerat indoctrinati, ci slabiciunea unui popor umil si sarac, care, in decursul vremurilor, a facut prea putin pentru siguranta si robustetea sa, si aceasta, pentru ca a fost mereu prost condus si indrumat, needucat intr-un spirit de solidaritate, care sa-i permita oricand sa faca un adevarat zid in fata greutatilor si a vicisitudinilor, indiferent de ce natura ar fi ele si din partea cui ar veni. Adevarul