Spre deosebire de criticul literar, care îşi poate alege şi urmări temele fără a fi considerat, prin aceasta, subiectiv, cronicarul e dator să se deschidă către toate azimuturile artistice, analizând cu egală pătrundere cele mai variate structuri de sensibilitate. Experienţa lui e una plurală, iar obiectivitatea reprezintă crucea pe care trebuie s-o ducă săptămânal, dincolo de datele personale, de inevitabilele pulsiuni, de simpatiile şi antipatiile omeneşti. Totuşi, are şi el dreptul la propriul unghi critic, la un sistem construit pe baza acestuia, la un mod de a înţelege literatura şi chiar la preferinţe marcate pentru un curs al ei specific. E, aceasta, o subiectivitate din interiorul domeniului, hrănită de lecturi, apropieri şi disocieri anterioare, iar nu de relaţiile şi interesele activate pe suprafaţa socială.

Dacă vorbim despre poezie şi îmi este permis a indica un anumit punct de vedere (şi de intensitate perceptivă), mă simt mult mai atras de experienţele înalte decât de cele joase ale liricii. De azi şi dintotdeauna. Prefer un poem din care răsar viziuni serafice ori expresioniste, adânci nelinişti, tensiuni intelectuale şi convulsii morale, unei file de poezie ,leneşă", minimalist-postmodernistă, în care, cu risipă de cuvinte, nu se spune, nu se exprimă şi nu se figurează mai nimic. Rostul poeziei este, pentru mine, acela de a explora lumea şi eul cu o acuitate pe care nici un alt gen literar şi nici o altă artă nu o pot atinge. Micile dexterităţi lexicale, combinarea inteligentă a sintagmelor din fondul cultural comun, biografemele fără miez şi învârtirea în jurul unui inesenţial rămas aşa, netransfigurat: toate aceste ,abilităţi" de versificare postmodernistă nu pot fi echivalate cu marea poezie. Ea se aproximează şi se atinge prin depăşirea acestui nivel agreabil, dar primar; abia vizionarismul unor Mircea Cărtărescu sau Mariana Mari