Toate cuvintele de care facem uz au exact valoarea sufletească pe care climatul psihologic în care trăim le-o atribuie. Ele sînt indiciul cel mai fidel al tonusului psihic pe care un om, trăind într-o comunitate culturală, îl împrumută de la aceasta. Cuvintele din titlu, pe care Cioran, încărcîndu-le cu ironie, le îndrepta împotriva lui Noica, sunau atunci, la vremea scrierii lor, ca o punctare sarcastică a zădărniciei unui efort pe care păltinişeanul îl pusese în slujba specificului naţional. Cum să crezi în temeinicia unei filozofii ce pretinde că limba ascunde o sensibilitate pe care numai cei care o vorbesc o pot împărtăşi? Cine e dispus să-ţi dea crezare? Nimeni.
Anii au trecut, iar azi, cînd noi înşine pomenim aceste cuvinte, le folosim ca pe un vot de blam împotriva oricărei pretenţii de afirmare a unui specific naţional. A devenit aproape un semn de fină intuiţie intelectuală dacă ştii să respingi, în numele unui impersonale şi neutre culturi universale, orice aluzie la vreo trăsătură culturală românească. Se uită însă că cel dintîi semn de naţionalism al unui om este chiar limba în care trăieşte şi se exprimă, cum de asemenea se uită că atmosfera psihologică pe care oamenii de cultură o respiră este o trăsătură de bază a specificului naţional.
În această privinţă, e uimitoare vigoarea cu care înfierăm exact acele trăsături pe seama cărora putem vorbi de un specific românesc, iar acest specific stă chiar în atmosfera de etuvă psihologică în care adepţii umanioarelor îşi duc zilele. Spun ,etuvă", gîndindu-mă că temperatura la care este încălzită atmosfera noastră culturală este una peste medie. O ambianţă încinsă avînd o presiune anormală, aceasta este nota distinctivă a specificului nostru cultural.
Ceea ce este straniu este că de această atmosferă îţi dai seama nu analizînd-o filozofic, ci pur şi simplu ieşind în a
