Un articol publicat recent in Dilema Veche (Simona Sora, Cine are nevoie de poezie?) pune problema lui „de ce sa uimesc cind vreau sa fiu exact?“. M-a bucurat mult sa aud ca un analist politic isi defineste in felul acesta, astazi, in Romania, credo-ul sau profesional. O proza directa si la obiect este infinit mai preferabila uneia dominata de floricele metaforice si acrobatii menite sa uimeasca prin eruditie sau prin vastitatea materialului posedat. Cum conversatia autoarei cu amicul analist politic pornise de la formularea unui ideal comun de presa culturala, trebuie sa o includem si pe aceasta din urma in discutia noastra.
Stirile trebuie sa fie scurte, recenziile limpezi si articolele de opinie avizate. Si cit mai multe interviuri. Acestea din urma ar avea avantajul de a fi directe, neprelucrate, surprinzind astfel o gindire in desfasurare, nemachiata, deci (mai) autentica.
Cred ca aceasta este premisa pe care se bazeaza argumentul in favoarea interviurilor. Intelegerea deplina dintre autoarea articolului si prietenul ei, analistul politic, a fost insa pusa la incercare de intrarea in scena a poeziei. Intr-un mod subtil, insidios poate, aceasta s-a strecurat in miezul conversatiei si a amenintat brusc echilibrul stabilit cind analistul politic a intrebat foarte „exact“ si (probabil) fara intentia de a uimi „la ce bun sa citesti poezie sau sa scrii despre poezie?“.
Nu voi povesti mai departe continutul articolului – foarte interesant si instructiv pina la capat –, cele de mai sus alcatuind un punct de plecare suficient pentru citeva reflectii pe tema sugerata de articolul citat. Cit de directi trebuie sa fim in scrisul nostru si, mai cu seama, cum afecteaza un discurs direct, exact si lipsit de „poezie“ capacitatea noastra de a gindi si de a judeca realitatea in si cu care traim? Pot avea uimirea, socul, surpriza un rol pozitiv in a
