Profesorii de română se amuză, înţeleg, de-o vreme-ncoace, să "însceneze" un roman sau altul ca pe un proces. Să transforme, adică, literatura în sală de judecată. Şi nu s-ar zice, în asemenea ,montări", că totul e butaforie. Chiar şi de-ar fi - şi sînt - copaci şi filomele din carton, rămîn, adevărate, procesele verbale de şedinţă. Adică vraful, făcut din înregistrări fără număr, al amintirilor literare.

Nu-i cu nimic mai uşor să alegi, dintre ele, pe-acelea bune de citit, rătăcite printre, hélas, destule drajeuri ieşite din termen, decît îţi e să iei la scuturat literatura ,mare". Dimpotrivă, aş zice, proza ,mică" e parcă şi mai pretenţioasă, avînd, în plus, măcar două capricii: o anume nobleţe de foaier şi, pe deasupra, răsfăţul unui stil zăngănitor, pe care n-ai să sari, ca de-obicei, să-l amendezi fără dispensă. Nu, fiindcă e un mozaic acolo, făcut din bucăţele de portret, din evocări, din pagini de eseu care-şi suprapun armonicele. Fireşte, cu efect de melodie sau de zgomot. Sînt, spuse-n linii mari, trăsăturile ,memoriilor" tip. Le recunosc, fără prea multă osteneală, şi-n cartea recentă a lui Ion Papuc, Cu faţa spre trecut, publicată la editura Vergiliu. Ascultaţi-o în ce cheie ,cîntă"...

Îşi dau bineţe, vecine pe pagini, două lumi. Una de scriitori şi artişti, reconstituită din texte în mare parte ocazionale, amestec ciudat - de nu l-am şti, bunăoară, din Limitele lui Dan Botta - de patos şi de cumpănire, alta cu priză la actualitatea diversă, fie ea legată de urbanistică, ori de politică, ori de morala vreunei istorii ce se repetă. Lectura trebuie, zic, începută dinspre ,varietăţi", ca să-ţi dai seama, chiar dacă nu de tot, ce fel de ,cetăţean" e scriitorul a cărui carte o deschizi. Aşa făcînd, risc un portret din cîteva trăsături de condei. E, de bună seamă, un om al reperelor, al ,mitologiilor" ce pot să ţină, în lumea care