Ĩn 2001, cînd îi apăruse primul volum din Jurnal, anii 1990-1996, probabil cel mai recurent reproş adus atunci lui Mircea Cărtărescu a fost ,autismul" politic. Deşi România trecuse în acei ani prin evenimente şi schimbări politice majore, faptul că ele nu apăreau consemnate în jurnal era interpretat ca un semn de egotism şi aroganţă supreme. Scriitorul spunea, într-un interviu, că neimplicarea sa în spaţiul public nu înseamnă însă indiferenţă civică. Cert este că, anul trecut, cînd Mircea Cărtărescu a apărut printre editorialiştii relansatului Jurnal Naţional, această nouă postură a stîrnit interes. Ce şi cum va scrie Cărtărescu? Cît de departe va merge cu jurnalismul de opinie?
Ei bine, iată că a trecut mai bine de un an jumate de cînd îşi spune păsul la ziar, săptămînă de săptămînă, cu multă siguranţă a judecăţilor, cu directeţe şi cu o anume dezinvoltură pe care nu le-ai fi bănuit la acest scriitor, altfel, discret. Cum singur spune şi într-un scurt cuvînt înainte, nu are pretenţia de a fi analist politic şi nici moralist. Cum se face că articolele sale n-au rămas indiferente jurnaliştilor de profesie, Dilema veche, de pildă, reproducînd de nenumărate ori fragmente din ele? Prestigiul lui de scriitor valoros cu un profil moral curat, care nu a intrat niciodată în polemici murdare şi nici nu a făcut vreodată subiectul vreunui scandal literar sau de alt fel a fost o garanţie a credibilităţii, dar una pusă în joc, supusă riscurilor terenului alunecos care e jurnalismul de opinie. Alegînd să scrie despre politic ş.cl., Mircea Cărtărescu putea foarte uşor s-o zbîrcească. În schimb, avem acum, iată, o bună parte din articolele sale adunate în volum, sfidînd efemerul de principiu ce caracterizează articolul de ziar.
Nefiind un gazetar hîrşîit într-ale scrisului la presiunea cotidianului, scriitorul a ales calea cea mai la îndemînă da
