Între teatrul şi proza lui Gabriel Diradurian aproape că nu există puncte comune. Ai putea crede că sînt scrise de autori diferiţi. În vreme ce teatrul lasă impresia că tinde să se ridice spre zonele înalte ale reflecţiei filozofice, proza se menţine mereu la nivelul banalului, al întâmplărilor mărunte, în imediata vecinătate a anecdotei. Mai mult decît atît, forţînd puţin lucrurile se poate spune că teatrul lui Gabriel Diradurian ar putea fi încadrat foarte uşor la categoria proză, în vreme ce multe dintre prozele sale se întemeiază pe dialoguri care le-ar putea situa lejer în zona teatrului.

Piesa în două acte Comandantul închisorii şi deţinutul ar fi putut fi foarte bine un fragment dintr-un roman al lui Nicolae Breban. Cei doi rezidenţi ai închisorii, aflaţi de o parte şi de alta a gratiilor, monologhează brebanian pe tema puterii şi a căilor prin care aceasta poate fi exercitată, inclusiv dominaţia fizică, ajungînd pînă la controlul total asupra celuilalt, fără a exclude chiar nivelul sexualităţii. Trimiterile livreşti sînt multiple, iar impresia de déja vu este covîrşitoare. Pe lîngă modelul Breban, amintit înainte, prefaţatorul, cărţii, Paul Cernat, mai aminteşte de Dostoievski, Camus, Kafka, Strindberg, Nietzsche, la care ar trebui adăugat, obligatoriu, Ignatiu de Loyola. Monologul gardianului este o nesfîrşită confesiune despre frustrare (în fond ce este gardianul dacă nu un alt fel de deţinut?), resentiment, raportul cu divinitatea, cinism, tehnici ale torturii. Gardianul îşi dezvăluie cu seninătate propria patologie a terorii, dezvăluind predispoziţia către inventarea unor metode greu imaginabile de a-l umili pe cel aflat în ,grija" sa. Tortura este, din punctul său de vedere, un exerciţiu intelectual, un joc al inteligenţei (dacă se poate vorbi de aşa ceva), o activitate perversă care produce plăcere celui care o practică tocmai prin sen