Miercurea trecută a fost ziua internaţională a dreptului de a fi informat. O aniversare ce poate părea ciudată, stabilită de oengişti şi activişti din toată lumea ca să se poată da în stambă. De fapt, este o tendinţă generală. 43 de ţări au adoptat legi ale transparenţei, doar în ultimul deceniu, cele mai multe după model american. Transparenţa este privită ca un instrument de responsabilizare a statului, unii au numit asta trecerea de la democraţia electorală la democraţia participativă. Unde este România? Am adoptat legile necesare. Au existat de atunci monitorizări mai degrabă pesimiste, voci nemulţumite, dar, comparat cu punctul de plecare, progresele sînt evidente. Am participat anul trecut la o monitorizare a felului în care se aplică legile accesului la informaţii, în 16 ţări din Europa, Caucaz, Africa şi America Latină. Am aplicat pentru România metodologia comună de evaluare. Cum raportul final nu este încă public, mă abţin de la comentarii pe larg. Pot însă să dezvălui cel mai mare şoc avut cînd am văzut rezultatele preliminare: ţări abia democratizate, ca România şi Bulgaria, au înregistrat rezultate mai bune decît Spania şi Franţa (la întrebări similare adresate de voluntari, instituţiile româneşti au răspuns în mai mare măsură, mai repede şi mai complet decît cele franceze). Încă mai dezbatem în cadrul echipei de monitorizare care sînt cauzele acestui rezultat ce dă peste cap multe aşteptări. Personal, cred că este vorba despre presiunea publică şi publicitatea din jurul acestei idei, în democraţiile recente. În ţările mai aşezate, pe de o parte, instituţiile funcţionează, încît contactul cu cetăţeanul se reduce la minim şi, pe de altă parte, fără presiune publică recentă, legile se învechesc şi se instalează anchilozarea birocratică. Imaginea administraţiei româneşti este în general negativă. Dar nu toţi oficalii sînt la fel. În timpul cercetării de car