Şarpele de Mare este o bestie tenace, de vreme ce bîntuie, milenar, imaginarul colectiv. Precizez pe dată că nu orice element imaginar e de domeniul fantasticului şi omagiez memoria sutelor de marinari & criptozoologi care şi-au dedicat capacitatea persuasivă pentru a convinge succesive generaţii de sceptici că Animalul există. Cu sau fără mărturiile lor, Leviathanul rămîne un bun exemplu de închipuire plauzibilă, în biografia căruia se combină nepieritoarea funcţie simbolică şi o lungă serie de supoziţii ştiinţifice, menite să-i fixeze diferenţa specifică. Frecvenţa cu care feluriţii farsori, mincinoşi, halucinaţi sau doar ziarişti şmecheri au intervenit în cronica atestărilor leviathanice este, din fericire, tocmai mirodenia care face întreaga lor istorie încă mai savuroasă. Orişicum, descrierile presupuşilor martori oculari au puncte comune greu de explicat în afara adevărului însuşi. Iar bursa umorilor epocale a echilibrat, pe ansamblu, tensiunea dintre susţinătorii şi detractorii acestei arătări intermitente, care se încăpăţînează să trăiască. Leviathan (cu toate poreclele sale, de la Caddy pînă la Nessie) face obiectul unei sinteze scrise, pe tonul unui reportaj alert, de către francezul Richard D. Nolane, a cărui carte - Monştri din lacuri şi oceane - a fost editată acum doi ani (la Humanitas), în traducerea Marianei Neţ. Sincer să fiu, am cumpărat-o pentru copii, însă m-am trezit citind-o fără întrerupere, ca şi cum cuprinsul ei (decupaje, documente, date pozitive şi mult umor) mi-ar fi redat ingeniozitatea unui teen-ager pornit spre cunoaşterea Naturii... În fond, Şarpele de Mare nu ne sperie fundamental nu atît pentru că, din fotoliu, îi putem oricînd nega realitatea, cît pentru că Leviathanul biblic (din care decurg toate versiunile ulterioare) operează ca un apologet al divinităţii. El e încarnarea unei doxologii teratologice: balaur ce se închină Domnulu