Mai întîi am privit tolerant la ploaia de afară. Ploaie de vară, densă, ritmată. Va curăţa oraşul, va-mprospăta aerul, va ajuta culturile. Ploaie de vară, care se opreşte la fel de brusc precum a pornit. Am constatat apoi, ceva mai atent, că nu se opreşte brusc. Şi că, de fapt, nu se opreşte deloc. De parcă garniturile robinetului celest ar fi fost fabricate de aceiaşi chiulangii care mi-au montat instalaţiile din casă. Pe tavan, în mijlocul sufrageriei, înfloreşte o pată umedă ce seamănă cu harta Australiei. Un continent cu geometrie variabilă, desenat stîngaci pe placa de beton ce constituie unica barieră dintre mine şi puhoaie. O picătură aterizează pe covor, apoi alta. Succesoarele lor constituie un firicel de apă, care se prelinge continuu prin lustră. Pun dedesubt o cratiţă care a uitat de mult deliciile focului. Extrag covorul şi-l duc în bucătărie, lîngă flacăra aragazului. Privind din cadrul uşii, lumina cenuşie e reflectată straniu de alte pete umede. În jurul Australiei au apărut insule, arhipelaguri lacrimogene. Le captez producţia în alte cratiţe, alte lighene. Dar picăturile se sparg şi împroaşcă totul în afara vaselor. Cea mai bună soluţie - borcanele mari de murături. Au gura strînsă, ce cade înăuntru rămîne acolo. Paradoxal, lustra funcţionează, deşi apa şiroieşte pe cablu, pe dulie, pe bec. Alte insule au apărut în dormitor, în baie, pe hol. Am epuizat vasele. Ies şi cumpăr găleţi roşii, frumoase, turceşti. Şi Prigat, în ambalaje de plastic. Beau sucul, cam fără chef, dar îmi trebuie ambalajele pătrate. Pot fi puse în colţurile camerelor, ca să înghită noile izvoare. Cîteva pete se extind mustoase către pereţi şi coboară în spatele mobilelor, al bibliotecii. E noapte, la radio se vorbeşte despre viituri, despre oameni ce stau pe acoperişuri, sînt solidar cu ei. Pe stradă maşinile fac valuri, împroaşcă totul în jur, nici un trecător. Poate că am răma