M-am născut la Ploieşti. Copil fiind, exploram infatigabil străzile cartierului în care am văzut lumina zilei. Ajunsesem să cunosc la perfecţie toate cişmelele, gardurile şi cîinii dindărătul lor, boltele de viţă de prin curţi, nucii şi cireşii a căror coamă cădea şi dincolo de garduri, ajunsesem să ştiu feţe de oameni nevoiaşi, de negustori mărunţi, de poştaşi, dar şi numele celebrităţilor cartierului, fie ei lăutari, cuţitari sau medici. Am cunoscut repede duhul locului şi temperamentul oamenilor. Adesea, spre seară, străzile se umpleau de un miros sintetic, dulceag amărui, uneori înţepător de-ţi dădeau lacrimile, alteori molatec - aveam mereu senzaţia că străzile pietruite miros mai bogat decît străzile asfaltate - şi respirarea devenea mai scurtă. Atunci, lumea înjura rafinăriile. Ştiam că ni se zicea, în ţară, "găzari". Odată cu străzile şi mirosurile, mi-au intrat în minte şi miturile oraşului meu. Multe dintre ele vorbeau despre bombardamentele americane din cel de-al doilea război mondial, despre rafinării conduse de ingineri străini, înainte de 1944, şi despre petrol. Cu mintea mea de-atunci, am înţeles esenţialul: petrolul e un lucru foarte important. Dar la Ploieşti totul e în răspăr. Poate tocmai de aceea nu pot să iau în serios pe analiştii care cred că petrolul e un fel de Dumnezeu lichid şi înnegurat al lumii. De cîteva decenii, să gîndeşti că universul se roteşte în jurul petrolului este mai mult decît o modă, este o garanţie că eşti băiat deştept şi (te) pricepi, e semn că ai pătruns taina. Dacă vezi legătura dintre un război, o criză de prostată a unui şef de stat sau naşterea unei vaci cu cinci picioare şi vreo mişculaţie pe piaţa petrolului, eşti dintre cei care ştiu. Deşi deţin un pedigree care mă recomandă pentru asemenea sensibilităţi analitice, declar răspicat, cu riscul să trec drept prost şi nepriceput, că NU petrolul mişcă lumea. Dimpotrivă