* Marele jaf comunist (România, 2005), de Alexandru Solomon. E un adevăr unanim acceptat că epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej n-a fost una fastă pentru filmul românesc cu gangsteri. Şi totuşi, în 1959 a apărut un film dotat cu toate cele necesare pentru satisfacerea exigenţelor genului: spărgători mascaţi; arme; maşini care demarau în trombă; mesaje urgente ("Alo? Oraşul Stalin?"); arestări; un proces; triumful justiţiei: lucruri palpitante. Dar existau şi probleme. În primul rînd, la acest film nu puteai să intri ca tot omul, arătînd un bilet; la acest film intrai ca tot omul nou, arătînd un carnet de partid. (Nu că ar fi fost penurie de asemenea carnete.) În al doilea rînd, filmul se prezenta ca un documentar cinematografic (deşi în comentariu era preferată sintagma "filă de hrisov modern"), ca o reconstituire - pe numele ei, Reconstituirea - a pe-atunci recentei spargeri de la Banca de Stat a Republicii Populare Române. În interviul acordat lui Marius Chivu în numărul trecut al Dilemei vechi, Alexandru Solomon, autorul noului documentar Marele jaf comunist, se referă la Reconstituirea ca la o "capodoperă malignă" - şi nu exagerează. De exemplu, arta filmului-portret rareori atinge claritatea cu care Reconstituirea (regia: Virgil Calotescu) îşi prezintă personajele, începînd cu, "Sevianu Igor - element descompus", continuînd cu "Ioanid Paul - element corupt şi descompus" şi culminînd cu "Obedeanu Haralambie - bandit". Din acelaşi comentariu aflăm că ei (au fost în total cinci bărbaţi şi o femeie) "nu au meritat titlul de om", deşi în imagini arată mai mult decît omeneşte (şi-au jucat propriile roluri în Reconstituirea): arată a revoluţionari, a eroi hemingwayano-malrauxieni - intelectuali intraţi în acţiune de dragul unei cauze nobile. Ceea ce e mai mult decît se poate spune despre anchetatori, care la rîndul lor şi-au jucat propriile roluri. Şi ce frumos şi le-au jucat