Orasele fara parc sint ca nunta fara lautari. Asa a gindit si boierul Constantin Poroineanu in urma cu 100 de ani, cind a donat locuitorilor din Caracal cele 36 de hectare de parc facut pe cheltuiala si pe gustului lui pe vremea cind se bucura de avere, de familie si de tot ce i-a dat Dumnezeu. Pamintul pe care a construit boierul parcul era pe o vilcea prin care susura un izvor, linga care-si facea veacul singurul copil, lumina ochilor si bucuria sufletelor Poroinenilor. Pentru ca avea dare de mina si dezlegare la punga a avut ambitia ca arhitectul care a construit Herastraul Bucurestiului sa-i faca si lui, la Caracal, un Herastrau mai mic, potrivit cu orasul in care umblau oltenii cu cobilita pe ulite. Ajuns la virsta la care crezi ca ai facut destul si ai vrea sa te odihnesti, Constantin Poroineanu s-a trezit „luat la trinta de viata“. Singurul copil, care nu a vrut sa fie decit aviator, i-a murit intr-un accident la virsta la care oamenii isi intind aripile catre zari, crezind ca pot cuprinde tot universul. Nu poate fi durere mai mare decit a parintelui care este nevoit sa-si ingroape fiul! Dupa nici un an de la tragicul accident, sotia boierului s-a prapadit de durere si de dor. A supravietuit si mortii sotiei, perioada dupa care batrinul Poroineanu a fost cuprins de gindul vremelniciei acestei lumi si al zadarniciei agoniselii familiei sale, agoniseala de care nu se mai putea bucura si pe care nu mai avea cui sa o dea. Atunci, pentru boier au inceput marile danii care au dus la impartirea mosiei si a intregii sale averi. Agoniseala de la Paris a fost donata statului francez, paminturile si tot ce a avut s-au dus la minastiri sau la stat, iar orasul Caracal a primit parcul de 36 ha construit pentru linistea si bucuria familiei sale. Dania boierului catre municipalitatea de atunci nu a fost conditionata de nimic, dar actul de donatie cuprinde doar o rugaminte - d