Daca in lumea culturala se pot face predictii - si se pot! -, am sa fac si eu una: in mod normal, Don Quijote-le Adei Milea va fi unul dintre evenimentele toamnei 2005!
Ca spectacolul se va numi „D’Quijote", asa cum a fost botezat pentru cele citeva reprezentatii de proba, ca va fi un fel de Ada Quijote si Dorina Panza, cum ar suna intr-o varianta personalizata, ca se va pastra, pur si simplu, titlul lui Cervantes, nu are importanta. Important e ca avem, in fine, un echivalent perfect compatibil (si necopiat!) cu musical-urile din Occident.
N-am sa spun ca agentii de pe Broadway se vor buluci sa preia feeria epopeic-comica imaginata de Ada Milea si lucrata cu admirabila sa echipa de sunete, zbierete si soapte. Dar daca n-au sa se buluceasca, va fi spre marea si eterna lor pierdere.
Trebuie spus, totusi, ca nu exista nimic broadway-esc in aceasta falnica descatusare de energii lirico-muzicale.
Desi ai s-auzi din plin cintari - si inca ce cintari! -, n-ai sa vezi „lumini de baluri": decorul e minimalist, miscarea scenica si interpretarea actoriceasca - reduse aproape de zero: doar patosul unui cvintet - Ada Milea (chitara, voce), Dorina Chiriac (voce), Adrian Cristescu (pian), Bobo (chitara electrica, voce), Romulus Chiciuc (vioara, voce) - fascinat de propria munca si o imensa placere
de a (se) juca. Costumati ca pe strada, artistii iti transmit din prima clipa un semnal limpede: spectacolul te priveste direct, e povestea ta, spusa pentru tine si prin tine.
Opera de scoala noua
„Trama" - expusa pe cinci voci si citeva instrumente - e cea bine stiuta din cartea lui Cervantes. Ada Milea a ramas fidela nu doar spiritului, ci, intr-un mod straniu, si literei: desi versurile ii apartin in totalitate, compozitoarea a reusit sa pastreze miraculoasa nebunie a spaniolului.
Regasim, in
