PSD e un partid european in masura in care nu e un partid national. Diferenta vine din instinctul pur vinatoresc pe care se bazeaza agenda acestei fiinte politice imbatrinite in oportunism.
La un moment dat, Europa a devenit convenabila si, din acea clipa, PSD a descoperit o retorica noua. Fata partidului s-a lustruit spre exterior. Proverbele poststaliniste despre despotul luminat au fost trimise la arhiva. Partidul si-a comandat lexic si gindire noi. Veteranii cu miinile patate de etatism au fost retrasi in interiorul aparatului.
In fruntea noii masini de generat aer european neconditionat au aparut Nastase, Geoana si Severin, printi ai retoricii si maratonisti ai euronuantelor. PSD a instaurat Cultul Integrarii Europene si l-a legiferat, apoi, in 2003, printr-un referendum de nivel african. La sfirsitul lui 2004, continentul PSD era, deja, parte a protectoratului socialistilor europeni.
Günther Verheugen proiecta asupra tarii o umbra de guvernator si asupra partidului siguranta pe care o putea da doar presedintele filialei PSD Bruxelles.
Acest aranjament se baza pe complicitatea unei birocratii locale atotputernice cu o birocratie de interese materiale si ideologice, franco-germana. Ea a permis, de pilda, in octombrie 2004, incursiunea de profil otoman a prim-ministrului francez Jean-Pierre Raffarin, la Bucuresti. Gas de France si Vinci, sosite in trena lui Raffarin, au fost omenite, instantaneu, cu concesiuni majore.
Astfel conceput, contractul PSD – Europa nu prevedea aproape nimic, in ce priveste reformele de adincime ale institutiilor si practicilor de contact cu cetateanul. Justitia si administratia interna, cele doua motoare fundamentale, ale vietii de stat si in stat, au ramas in concesiunea si prizonieratul PSD.
Desi guvernul a incheiat, formal si superficial, toate capitolele de negoci
