Draga d-na Sanziana Pop,
Desi semnez aceasta scrisoare cu un pseudonim, rusinea si umilinta pe care le incerc nu sunt cu nimic mai prejos. Voi incepe abrupt: la 24 de ani, dupa numai doi ani de la casatorie, am descoperit ca sotul meu m-a inselat. O descoperire cruda, impusa, care mi-a infipt un cutit in suflet. Intr-o duminica dimineata, tocmai cand ne pregateam sa plecam la plimbare cu fetita noastra in varsta de un an, a sunat cineva la usa. Cel care s-a dus sa deschida a fost sotul meu. Eu eram in baie si prin usa deschisa l-am auzit, mirata putin, ca vorbea cu o femeie in frantuzeste. Mirarea a fost si mai mare cand a intrat impreuna cu ea in casa, prezentand-o "o prietena de la Paris". Era alb ca varul la fata si-avea vocea schimbata, asa ca am inteles ca se intamplase ceva neplacut. "Cine este?", am intrebat. Raspunsul mi l-a dat straina aceea, nici frumoasa, nici eleganta, mai degraba o oarecare. "Am venit sa-l iau la Paris. Cat a fost la bursa in Franta, am trait impreuna. A stat la mine. Ne iubim si cred ca trebuie sa-i acorzi dreptul la fericire." "E-adevarat?", am intrebat ingrozita, simtind ca ma voi prabusi la pamant. "Da", a raspuns sotul meu, "dar n-o iubesc, a fost o simpla aventura." Fara o vorba, mi-am luat fetita in brate si am plecat. M-am dus la mama, care cand m-a vazut a inceput brusc sa planga. Aratam groaznic. Am ramas o luna la ea, apoi, la insistentele sotului meu, care venea zi de zi sa isi ceara iertare, am cedat si m-am intors in apartamentul care fusese candva "casa noastra", cuibul viselor mele de fericire. Brusc, devenise un loc strain si pustiu, locuit de-un barbat cu care stiu sigur ca nu mai am ce imparti. A fost marea dragoste a vietii mele. O iubire care a inceput in anii liceului, care a rezistat facultatii, o iubire pe care am descoperit-o impreuna, fizic si psihic, in care am crescut si ne-am maturizat. Am avut in
