Pana la un punct, Sa nu-mi luati temnita* este o carte din categoria viata mea e un roman. Situat la nivelul cel mai de sus al categoriei, romanul Celei Varlam sparge insa limita si se asaza langa o alta carte ciudata, neclasata inca, Quo vadis de Mihai Sin. Amandoua incearca, sub imperiul unei mari presiuni interioare, sa spuna ceva adevarat - si inteligibil in acelasi timp, ceea ce nu e deloc simplu - despre viata in interiorul sistemului de partid si Securitate. Autorii sunt manati catre aceasta riscanta aventura de experiente diferite: Mihai Sin, scriitor si atat, incearca sa acceada la mecanismele castei din curiozitate si din nevoia de a intelege. O face printr-o proiectie distopica. Cela Varlam, fiica de aparatcik, are de digerat nu o problema de creatie, ci una personala: expulzarea brusca din sistem, odata cu decembrie 89. Cazul ei, racordabil mai putin la, sa zicem, Nina Cassian, si mai degraba la memorialistica semnata de fosti nomenclaturisti (de la G. Gaston Marin si Paul Niculescu Mizil la Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu sau Ion Brad), e si mai complicat, intrucat efortul de clarificare morala se impleteste vizibil cu acela spre reusita literara. Ambele, trebuie spus, stimabile.
Sa incep cu ultimul: Sa nu-mi luati temnita reuseste in buna masura sa fie literatura inainte de a fi memorialistica. Literatura inegala, ce-i drept, amestecand pagini in stil Ionel Teodoreanu cu pasaje bine scrise, cu portrete impecabile si cu personaje conturate ferm, dar cazand adesea in psihologism subtire. Constructie mai degraba supla, cu buna pricepere a folosirii puzzle-ului narativ. Din pacate, teama de ridicol, cazna de a nu pierde interesul cititorului pentru o tema cu credibilitate compromisa boicoteaza masiv placerea scrisului.
Structura epica a acestui roman construit in jurul unei iubiri imposibile e procurata de scrisorile lui Boris Blum
