Prezenta extrem de discreta în viata politica de fiecare zi, Constitutia este convocata, dramatic, in momentele de criza: atunci cand cei doi presedinti ai Camerelor invoca domnia legii in contextul iminentei lor schimbari sau in situatia in care un blocaj indus de Curtea Constitutionala pune sub semnul intrebarii o agenda legislativa, legea fundamentala devine reperul la care toti actorii aleg sa se refere, cu deferenta cuvenita. Ceea ce nu inseamna ca dezbaterile constitutionale actuale pot fi privite ca fecunde intelectual: osciland intre tehnicismul ezoteric si imprecatia politica, ele au potentialul de a compromite un set de interogatii fara de care statul de drept ar fi inimaginabil in sine. In aceasta serie de crize care au definit anul 2005, de la ciocnirea intre presedinte si prim-ministru in chestiunea organizarii de alegeri anticipate pana la limitele impuse unei remanieri timide, ultimul episod, generat de viziunea prezidentiala a reformarii parlamentului prin adoptarea sistemului unicameral, poate fi la originea realizarii unui numar de pasi institutionali care sa conduca la schimbarea geometriei constitutionale. Lansata intempestiv, aceasta dezbatere este, la randul ei, indisociabila de un cadru legal si politic specific postcomunismului romanesc.

Anul 2005, cu volatilitatea peisajului sau mediatic, a relevat fragilitatea sistemului constitutional imaginat la 1990/ 1991 si renovat in 2003; in ambele ocazii istorice, disponibilitatea de ataca un fond al problemelor si de avansa un set de solutii a fost mai degraba limitata. Ceea ce a rezultat, in cele din urma, a fost un regim ce provoaca, aproape inevitabil, ciocnirea dintre seful de stat si seful de guvern: avatarurile demiterii/demisiei lui Radu Vasile sunt simptomatice pentru deficientele constitutionale niciodata eliminate cu adevarat. Schimbul de replici taios si glacialitatea relatiilo