Ani de zile, pe cand eram tineri, am jinduit dupa gustul normalitatii. La cozi, in intuneric, in sordida tara ceausista, ne doream ceva simplu, de o imensa platitudine: o tara normala, o lume normala, o cultura normala. Nu le-am avut nici atunci, dar nici mai tarziu, dupa 1989. Anormalitatea a luat atunci chipuri neasteptate, inspaimantatoare ori ridicole: crize, mineriade, demagogie, nationalism, o eterna tranzitie spre nicaieri, campanii electorale, politicianism, coruptie, prost-gustul consumist in copilaria sa, cretinizare mediatica etc. Incet-incet, am inceput sa ne resemnam, dar nu fiindca am fi devenit mai normali, ci doar mai batrani, mai dezabuzati, mai sceptici.

Am continuat totusi sa visam, daca nu la o tara normala in intregul ei, atunci macar la posibilitatea unei culturi normale, dezbarate de naravurile nelibertatii, ale ingamfarii prostesti, ale incompetentei travestite in genialitate, ale frustrarilor defulate sub ochii cititorului. Si totusi schimbarea venea greu. Am asistat tot mai des, in ultimii ani, la demascari simbolice si la acuzatii grave, la refuzul dialogului sau la blocarea lui in isterie ideologica. Din nou am preluat mode din Occident in mod rigid sau am parcurs tot registrul excomunicarilor, care acolo s-a intins pe decenii, in numai cateva luni. Unii au refuzat sa mai discute, inchisi semet in vreo competenta academica, altii au devenit teposi lideri de grup, pe care l-au condus intr-un jihad, si nu intr-o competitie intelectuala. Frustrarile de toate felurile s-au agravat, au rasuflat in publicistica, iar scandalurile noastre nu au generat si nici nu au discutat idei. Am imbatranit in continuare numai, fara spor de intelepciune.

Intre timp, am crezut totusi, naiv, in virtutile atat de laudate ale schimbarii de generatie. Am pariat pe foarte tinerii intelectuali, cand nu pe tineri in general, adica pe cei care au ter