Nimeni nu stie cum au ajuns aici, unde dorm si din ce traiesc. Nu-s cersetori, nici lucratori. Nu sparg magazinele, iar politia ii ignora. Sunt paraziti. In Franta, daca te multumesti cu orice, mancarea nu-i o problema. Si bautura ieftina e destula. In Franta sunt atat de multi strainii de pripas, care le dau de lucru autoritatilor, incat parazitii pot sa para, daca n-ar fi atat de cenusii in intregul existentei lor, o pata de culoare. Vagabonzii isi fac veacul in zona garii. Hotii, si ei, se tin departe de locurile unde-ar putea fi luati la ochi. Numai cei sase paraziti romani ocupa tot timpul o banca in locul unde-i lumea mai multa si-si beau tihnit, ore de-a randul, berea si vinul, ca niste oameni care au inteles dintr-un inceput ce-i viata. Paraziteaza la vedere, cu un soi de lancezeala gelatinoasa. Parca ar tine sa le garanteze localnicilor un armistitiu: n-o sa va deranjam niciodata, nici voi nu va bagati peste noi.

In targurile din jurul Parisului traiesc multi romani. De cetele de paraziti se feresc ca de o boala rusinoasa. Oricat de dur ar fi un proxenet roman, se gaseste oricand un albanez mai crud. Oricat de viclean e un spargator din Bucuresti, el are inca de invatat de la ucraineni. Parisul e capitala a lumii in toate privintele. La Paris, in anchetele de opinie ale unor ziare foarte asezate, multi intervievati declara cu maxima seriozitate ca sunt de profesie aventurieri. In ce-o fi constand meseria de aventurier nu-mi dau seama, insa ea s-a institutionalizat si n-ar fi de mirare ca sa apara si sindicate ori oficii de munca pentru aventurieri. Parazitii insa nu-s adjudecati in nici un chip de nimeni. Sarbii, cat sunt ei de nationalisti, ii ocolesc pe parazitii etniei lor cu aceeasi sila cronicizata ca si romanii. Toti asocialii sunt, in soarta si necazul lor, oameni: si curvele, si pestii, si borfasii, si toxicomanii, si milogii. Parazitii nu-s ni