1.

De-acum partea mea de soare se tot

îngustează,

altă lumină caut, să mă lumineze,

cea dinaintea soarelui şi a lunii,

Lumina

Celui care se purta pe deasupra apelor,

El ne poartă spre Poartă,

s-a terminat răsfăţul trilurilor şi al

cascadelor apriline,

forfota veselă ca în tablourile florentine.

Pe Cel care n-are nici o formă îl cânt,

dar care iscă toate formele,

Din El se nasc şi Plinul şi Golul,

interogaţia,

Nimicirea, de unde lăstăreşte creaţia.

Urâtul,

Pustiul,

Frumosul,

Locul,

Focul,

Norocul.

El e mai mult decât Normă,

umilind toate normele.

Între chronos,

caducul, şi kairos.

Chiar cele o sută de fântâni de la

Villa d'Este îmi devin străine,

amintiri irizând, în perdeaua de ceaţă

fină,

dragi, dar depărtate,

ca fântânile romane pe marginea cărora

stau tot mai rar,

am ales muntele rece şi piatra de la

Subiaco,

peştera sfântului Benedict, drept loc

de popas,

pe drumul ce tot urcă şi se înăspreşte.

Ştiam eu că mai mult decât un scud

trebuie plătit,

ca să mă dezbrac de răsfăţul adolescentului

călător

credinţa mea e de acum matură, se vede,

de mi se cere mai mult decât jubilaţia

în faţa rozetelor de catedrală,

mi se dă darul frigului,

răceala lespezilor, lapidaritatea

ex-voto-uri dinăuntru