Încă de la debutul său editorial cu Aspecte şi atitudini ideologice (1933), critica a observat la Al. Dima o serie de remarcabile calităţi, care aveau să caracterizeze şi lucrările sale ulterioare care-l reprezintă mai bine. G. Călinescu, în recenzia din ,Adevărul literar şi artistic" (1933, nr. 662), scria între altele: ,Ceea ce este de remarcat la Al. Dima e calitatea superioară a gândirii sale, sinceritatea dialecticii, care urmăreşte captarea convingerii, iar nu a atenţiei asupra autorului. Aşa de organică şi de spontană este această gândire, încât te simţi luat de apa problemelor şi pe măsură ce meditaţia creşte, figura autorului dispare, rămânând numai interesul pentru ideile sale. însuşire fundamentală pentru un filosof, într-o cultură, mai cu seamă unde cugetarea ia un caracter pronunţat literar". Cronicarul literar adăuga că la Dima ,toate cuvintele sunt necesitate de gândiri reale". S-au căutat explicaţii ale acestui stil, ale acestor calităţi. Acelaşi Călinescu, în cartea sa din 1941, îl trece pe Dima ,printre eseiştii formaţi la ţinuta Tudor Vianu" şi, totodată, îl laudă pentru cultura lui şi pentru că ,polemizează documentat şi urban". Trimiterea la Tudor Vianu s-a mai făcut. Astfel, Nicolae Manolescu, în consideraţiile din 1971, despre cartea lui Dima, Arta populară şi relaţiile ei, a remarcat că ,tipul de studiu din Conceptul de artă populară este acela practicat de Tudor Vianu". Raportare îndreptăţită, fiindcă Vianu, magister perpetuus, s-a aflat lângă Dima în toate momentele esenţiale ale biografiei sale: el i-a propus subiectul tezei de doctorat, l-a îndrumat consecvent, i-a propus la premiere cartea Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană şi a recomandat spre tipărire Editurii Fundaţiilor Regale teza de doctorat, Conceptul de artă populară (1939). De asemenea, a scris, de mai multe ori, despre fostul său student, pe care l-a văzut