Bucureştiul, orice s-ar spune, n-are poză de burg. Şi nu pentru că-i lipsesc zidurile prejmuitoare, turlele montante, armurile. Mai curînd, fiindcă poartă în portvizit cu totul alte poveşti. Puţine legende, fumegînd a coadă pîrlită de balaur, şi din belşug romanţe de candrii sau story-uri de adunare, de la hramuri bisericeşti la zaiafeturi mirene şi five o'clock-uri cu ştaif. Istoria lui, bună-rea, cu lupte şi încăierări de stradă, cu fustanele şi jobene, s-a scris pe apucate, mai nostalgic ori mai sec. Şi, de-o vreme-ncoa', se tot rescrie. Din tot ce-am văzut, la temă, pun deoparte, pentru acum, două cărţi (dacă Bucureştiul interbelic n-ar fi o altă planetă, mai c-aş spune trei...): Cronica Bucureştilor, întocmită de Gheorghe Parusi, de curînd apărută la Compania, şi ceva mai vechea Bucureşti. Carte de bucăţi a lui Dan C. Mihăilescu, publicată în Biblioteca Ziarului de Duminică.

Ce să fie, ce să fie între un volum lăcuit, cu foto sepia şi supracoperte şi-o cărticică de reţete despre cum să-nfuleci, fără furculiţă, un oraş? Mai multe lucruri care le leagă. Întîi, împrejurarea că Bucureştiul, deşi, spune Gheorghe Parusi, despre el s-a scris enorm, e, în primul rînd, un oraş vorbit. Şi guraliv nevoie mare. Un tîrg ale cărui bîrfe şi cancanuri s-au tot întins de bouche ŕ l'oreille şi care n-a dus lipsă de peţitori printre scribii oneşti şi, deopotrivă, în rîndul mondenilor cu talent. Gheorghe Parusi mizează în prima parte a cărţii, Cronica documentară, pe vechii cărturari şi pe monografi, iar în Cronica sentimentală pe scriitori de toată mîna. Altfel decît el, Dan C. Mihăilescu pare să aibă un singur erou: Claymoor, fantele belicos şi nelipsit din belele, care făcea şi desfăcea gusturile subţiri din les années folles. Pe el pune toţi banii hagiograful de lume al Ziarului de Duminică şi nu s-ar crede că pierde. Fiindcă Mişu Văcărescu (adică înainte-pome