Gheorghe Schwartz, proaspăt sexagenar, este ceea ce se numenşte un autor ,pour les connaisseurs". Deşi a debutat în urmă cu mai bine de 35 de ani, cărţile sale au fost distinse cu importante premii literare, iar cronicarii i-au fost mai totdeauna favorabili, este limpede că prozatorul nu a reuşit încă să-şi ocupe locul pe care îl merită în tabloul literaturii române de azi. Atunci cînd se vorbeşte despre starea actuală a prozei româneşti sau se fac diferite sinteze ori clasamente de sfîrşit de an, cărţile lui Gheorghe Schwartz sînt, cu regularitate, uitate. Paradoxul este cu atît mai mare cu cît aceleaşi cărţi sînt mereu abonate la premiile Uniunii Scriitorilor, iar numele autorului este tratat cu respect, ori de cîte ori intră, mai mult sau mai puţin întîmplător, în discuţia specialiştilor. Cum se explică acest destin oarecum straniu al cărţilor unuia dintre prozatorii noştri cei mai dotaţi? Nu cred că simplul fapt că scriitorul locuieşte în provincie poate fi o justificare convingătoare a acestor repetate omisiuni.

O posibilă explicaţie ceva mai plauzibilă a absenţei lui Gheorghe Schwartz din poza de grup a prozatorilor români de azi ar fi cea întemeiată pe caracterul mai puţin convenţional al romanelor sale. În ultimii ani, prozatorul şi-a focalizat energiile literare în realizarea unui foarte ambiţios proiect romanesc, Cei o sută. Acesta se doreşte a fi o istorie inedită a umanităţii, din perspectiva succesiunii a o sută de generaţii aparţinînd aceleiaşi ramuri genealogice. Aceasta urmează să acopere intervalul de timp din Antichitate (căderea Babilonului), pînă în zilele noastre. Este inutil să vorbesc despre miza uriaşă a unui asemenea pariu literar. O astfel de carte presupune o familiarizare deplină cu istoria civilizaţiei, cu modul de viaţă al oamenilor dintr-o anumită perioadă cu nivelul tehnologic, cu formele organizării statale şi cu ide