Că tot vorbeam de filmul de ficţiune care a gonit documentarul afară din sala de cinema, iată un contraexemplu: Marele Jaf Comunist, comis de Alexandru Solomon. Care se avântă pe foarte marile ecrane din mall-uri. Unii zic că bine face, alţii, că ar merita dat pe postul naţional la o oră de maximă audienţă. Eu zic că, în timp, cele două nu se exclud (poate fi dat la TV după ce părăseşte cinematografele). Iar în privinţa vizionării lui în mall-uri, oricât de puţin mi-ar plăcea locul şi conceptul său în sine, spun "Dă-i bătaie!". Pentru că acest film, dincolo de restul meritelor pe care i le recunosc, de altfel le voi dedica această pagină, mai are şi unul foarte preţios: e o adevărată chinină (în sensul de "ţi-o bagi pe sub unghii ca să nu le mai rozi") pentru amatorii de Real TV, cei în care abundă mirifica noastră ţară. Cum? Simplu: filmul prezintă o variantă ideologizată de Real TV, adică un film intitulat Reconstituirea, în care joacă "tâlharii" propriile roluri. Nu ştii dacă jaful e real, procedura miliţiei/securităţii sigur nu e, dar sfârşitul, în speţă condamnarea lor la moarte, e cât de real se poate. Tocmai pentru că filmul e o exagerare, o împingere până la absurd a noţiunii de RealTV, el demască şi expune falsitatea acestui gen mizer televizat. Care mizează pe cel mai ieftin voyeurism, care, de altminteri este cât se poate de neadevărat. Oamenii împinşi în situaţii de criză sunt toţi o apă şi un pământ, deci curiozitatea e insuficientă pentru a motiva existenţa acestui - mi-e ruşine să îl numesc aşa - gen de TV.

Dar să revin la ale noastre. Eu am văzut filmul la Institutul Francez, proiecţia în avanpremieră fiind organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent şi de Independenţa Film '97. Tot ei s-au ocupat de dezbaterea care a acompaniat filmul, cu titlul "Rolul imaginii în facerea şi prefacerea realităţii". Incitantă, nu zic nu, dar..