Fără dificultate ne dăm seama că Nicolae Tzone e un poet dintr-o speţă mai puţin frecventă. în locul habitualei fiinţe fragile, vulnerate, inadaptabile ne întîmpină un individ robust, cu un surplus de energie, rostindu-se într-un interminabil discurs gîlgîitor (impulsul vital din care purcede îl opreşte cît mai mult posibil a recurge la punct), într-o avalanşă de corespondenţe care par a îneca peisajele, tîrînd în torentul lor tumultuos elementele lor sfărîmate. Dezlănţuirea sa e bonom-atroce. Departe de-a fi un visător, un complexat al sensibilităţii, Nicolae Magnificul ţine morţiş a-şi acredita postura de macho, ,tare" nu doar în ordinea vivacităţii duhului poeticesc ci şi în cea fizică: ,am jucat box şi m-am întrecut în lupte greco-romane/ pînă am ajuns suplu elastic scînteie electrică/ şi la trup şi la duh/ la plînsul din rîs şi la rîsul din plîns am luat ca orice samurai/ de lux numai notele maxime/ pe poate m-am suit ca pe un armăsar pe care vreodată l-am ţinut/ în braţe tandru ca pe-un miel cu blană mătăsoasă/ şi cu zvelte corniţe/ cu valea pe tălpi şi în braţe am urcat dealul cu dealul pe glezne/ şi umeri" (şaptesprezece). Isprăvile sale sînt, după cum vedem, întinse pe-o arie amplă, de la palestra greco-romană la iscusinţa temerară a samurailor şi la performanţa ciclopilor ce se iau la trîntă cu geologia... Se află în stihurile în cauză o insaţietate a cuprinderii vitale, o beţie a realului pozitiv precum un revers al atît de numeroaselor, la ceasul actual (pînă la saturaţie şi dincolo de ea), scenarii apocaliptice. în loc de-a se înspăimînta de final, de-a se tăvăli în terifiantele-i aproximaţii devenite o vogă industrioasă, bardul nostru inspiră aerul stenic al începuturilor, se desfată într-o învălmăşire primară a regnurilor. Instinctul îl îndrumă către o naturaleţe avîntată, către o zonă în care încă n-au apărut defalcările morale, în care încă nu s