Se spune că Aretino i-a reproşat lui Tintoretto, într-o discuţie particulară care trebuie să se fi petrecut cu un an sau doi înainte de mijlocul veacului al XVI-lea, că nu vede în culoare, asemenea lui Tiţian, scopul ultim al picturii. Iar Tintoretto, care era fiul unui fabricant de vopsele, i-a răspuns acestuia destul de simplu: ,Cele mai bune culori se găsesc, gata pregătite, la Rialto".

Citez acest schimb de replici, doar în aparenţă ironic şi despre care nici măcar nu se ştie dacă s-a petrecut cu adevărat sau dacă e doar o legendă, pentru că tocmai am terminat de citit o carte despre relaţia dintre om şi simbol. Aş fi putut să încep altfel, păstrînd neschimbată ideea, cu un citat desprins din chiar cartea despre care vă vorbesc: ,Orice consideraţie generală asupra operei simbolice este obligată să pornească de la dubla întemeiere pe care opera simbolică o are în psihicul nostru: nevoia de a vizualiza abstractul şi nevoia de a transcede vizibilul".

E punctul de pornire al cărţii lui Gabriel Liiceanu, Om şi simbol, recent publicată de editura Humanitas. Volumul reprezintă reeditarea separată a părţii centrale a unei cărţi apărute în urmă cu mai bine de douăzeci de ani la editura Cartea Românească, Încercare în politropia omului şi a culturii. I s-au adăugat acesteia, pentru o întregire firească a temei, două capitole, unul despre Huizinga, inclus în prima parte a aceluiaşi volum de la Cartea Românească, şi altul despre Nietzsche, desprins din cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu, studiul despre tragic din 1975. Reconfigurarea aceasta, mărturiseşte autorul, s-a născut din dorinţa de a publica un volum de maximă coerenţă. Într-adevăr, cititorul are în faţă, într-o lectură personală, accentuat polemică, harta momentelor care au marcat discursul modern despre simbol - de la Kandinsky la Heidegger, trecînd prin Huizinga, prin Cassirer sa