Spaimă şi celebrare

Într-o lume isterică, ale cărei argumente sînt numărul decibelilor, retorica paroxistică a gesturilor şi, dacă se poate, lovitura decisivă, argumente plasate insidios înlăuntrul unor categorii eroico-propagandistice cum ar fi terapia socială, democratizarea limbajelor, accesabilitatea mesajelor, nondiscriminarea pe criteriul aptitudinilor şi înlocuirea vechilor instrumente cu noile tehnologii, valorile elementare ale artei, acelea care au definit specia şi i-au conturat destinul, cum ar fi creativitatea, funcţiile imaginarului, meditaţia existenţial-artistică şi cercetarea specifică asupra formei, recluziunea în spaţiul securizat al atelierului, în evidenta lui simbolistică matricială, travaliul tenace şi manifestarea discretă, au devenit capete de acuzare şi etape cu o eficienţă garantată în ceremonialul lent al sinuciderii publice.

într-un asemenea scenariu, sfidînd toate adversităţile clipei şi urmărind, cu o fascinaţie romantică, mirajele unei alte realităţi, transmundane şi incoruptibile, s-a instalat şi pictorul Dan Bota. Asemenea lui Florin Mitroi sau lui Mihai Cizmaru instalaţi, din păcate, prematur în vîrsta lor postumă, el trăieşte retras şi cvasianonim, iar din cînd în cînd, cu o mult mai pregnantă vocaţie de luptător decît aceştia, iese în spaţiul public cu expoziţii mereu noi şi se angajează direct în bătălia cu lenea şi cu promiscuitatea din jur.

Pictor format în cultura tradiţională a imaginii, - aceea care se hrăneşte constant din structurile constituite ale lumii vizibile şi care a sistematizat expresia în genuri, adică a identificat imaginea drept peisaj, natură statică, portret, compoziţie etc. -, Dan Bota a căutat permanent soluţii de evaziune din enunţurile preexistente, dar a păstrat continuu distanţa optimă faţă de logica lor elementară. Astfel, pictura lui se manifestă pe un i