Cam toate cărţile care ne trec prin mînă au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicînd, pînă într-atît de stearpă le-a fost lumea lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atît mai tristă cu cît cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintînd în vîrstă, putinţa de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărît destinul le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decît exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorîm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei pînă acolo încît ne jurăm că nu vom publica nimic decît atunci cînd vom fi sigur că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi fantasmelor noastre, preschimbîndu-se în schimb în simptomele timpurii ale unei vocaţii răposate.

Cu alte cuvinte, o carte poate muri în două momente: la lectură sau la scrierea ei. În primul caz, nu cărţile mor, ci noi murim ţinîndu-le în mînă şi răsfoindu-le cu ochi morţi. În cel de-al doilea caz, vom omorî cărţile altfel, fie scriindu-le prost şi omorîndu-le din faşă, fie scriindu-le bine, dar omorîndu-le ulterior, prin lipsa îndrăznelii de a le publica. Iar o fatalitate a lumii noastre scriitorice