Cand sateanul ramane fara vaca, el zice dupa oarece chibzuinta: Ei, bine, om razbi noi si fara vaca.
Desi vorba omului nu-i un proverb si nici macar o zicala a locului, ea pare solutia a generatii intregi de cu-getatori rurali in fata unei rascruci existentiale de genul cu onoare sau fara onoare, cu adevar sau cu minciuna, cu Dumnezeu sau fara nici un Dumnezeu. Reducerea la absurd din algebra are, in viata de toate zilele, un corespondent in reducerea la aproape nimic. O vanzatoare de covrigi, dintr-un targ mare, ramas fara nici o industrie, dar cu 150.000 de tarani urbani pe cap, romani care au uitat repede de unde au plecat si nici oraseni veritabili n-au ajuns, are o leafa de un milion de lei vechi. "Asa-s salariili pi la noi - spune covrigareasa, cu surasul lipsit de ipocrizie al femeii care s-a descurcat candva si cu mai putin - , da-i ghini ca li avem si p-aistea." Dupa care urmeaza explicatia binelui, cu un corolar de filozofii judetene. "In Bucuresti, voi dati tati banii la tramvai. La noi, drumurili sunt scurte, iar mersul pi jos e sanatati curati. La noi, milionul e mari, ca n-avem nevoie de celulari. Vreau sa vorghesc cu tata Vasilica, strig la ea, tato, ce mai faci, bre? Uite-o peste drum cum imi raspundi. In Bucuresti, cartofii sunt scumpi. Noi luam tot ce ne trebuie din fundul curtii." Nu-i nici o indoiala ca femeia nu si-a dorit decat rareori mai mult decat a putut obtine din fundul curtii. "Si, apoi - zice ea privindu-ma hatru, ca pe unul care n-are cum sa ghiceasca beneficiul secret al situatiei - , mai is si covrigii. Cinci, sase pe zi, cand ti-e foame a mai mare, conteaza!"
Exista, prin urmare, si o alta reducere matematica, inaintea aceleia la aproape nimic. E reducerea la covrig. Cinci, sase pe zi inseamna vreo 2.000 pe an. In zece ani, de cand s-a ales praful de industria din oras, femeia a adus in casa mai bine de 20.000 de covrigi.
