Am participat in vara la o intilnire pe tema calitatii in invatamintul superior, organizata de „Solidaritatea universitara“ (ei, da, mai exista, cel putin organizatia). Problema nu e de neglijat: se schimba, incepind de anul acesta, intreaga structura academica de la noi, in acord cu prevederile actului de la Bologna. Ce mai ramine din vechea noastra idee despre universitate ca loc de formare a elitelor? Mai nimic, probabil, odata ce studiile universitare tind, din ce in ce mai mult, catre modelul american al universitatii de masa. Se uita insa ca acolo exista si puternice universitati private care numai de masa nu sint. Sistemul etatizat european nu poate sa sutina asa ceva, cu exceptia celui francez, care inca rezista cu ale sale Écoles, cit o mai rezista. Iar universitatilor private, cel putin la noi, daca le spui buticuri, le aduci un omagiu. Oricum, in Europa, nimeni din mediul universitar nu pare multumit de noua asezare, poate doar domnii de la Bruxelles.

Nu-i nimic, mergem inainte.

In conditiile astea, este, intr-adevar, esential sa ne definim si sa structuram cumva asteptarile – noi, societatea care sustine financiar, prin bugetul de stat, intreprinderea universitara; noi, studentii, beneficiarii ei directi; noi, profesorii, cei care lucram in ea. Or, deocamdata pare ca nu e nimic clar. Ministerul vorbeste intruna despre calitate, se pare ca exista chiar o comisie care urmeaza sa intocmeasca un standard de calitate. Se munceste. La intilnirea cu pricina am urmarit prezentarea facuta de un domn inginer electronist, specializat si in managementul calitatii, universitar de la Politehnica bucuresteana, domn care, daca am inteles eu bine, facea parte dintr-o astfel de comisie.

Prezentarea domniei sale (in Power Point, fireste) era plina de termeni pseudotehnici, de scheme relativ complicate, de distinctii subtile intre eficienta