Memoria noastra, chiar daca nu se dovedeste scurta, este capricioasa: nu se lasa sedusa pe termen lung. S-au dus timpurile acelea cind melancolizam zile in sir un concert, comentam saptamini la rind aparitia vreunui maestru sau nu eram capabili sa iesim din vraja unor sunete anume iscate de cine stie ce interpret. Adaptati la ritmul stirilor de la televiziune si al cotidienelor, traim si partea muzicala a vietii noastre tot pe fuga. Un vesnic „Allegro“ ne face incapabili sa percepem majestatea unui „Largo“ sau puritatile diafane ale unui „Andante spianato“. Despre ce era vorba: Festivalul Enescu.
- Vinzoleli si „carabaneli“ jenante
Este foarte bine ca exista si ca oficialitatile de tot felul se zbat sa-l mentina la cote inalte. Citeva sugestii plecind de la constatari intinse pe mai multe decenii. Cine este „brain“-ul/strategul programelor? O fi poate o echipa ce sustine partea vizibila a celor care iau decizii. Ar trebui, poate, regindit intregul mecanism. Sa avansam doar citeva bune intentii lucrative. De exemplu, s-ar putea inmulti zilele de festival, de la 17 la 21, cum era cindva, daca memoria nu ne joaca feste fara sa apelam la documentatie. Intre citeva mari cicluri de concerte, sa avansam o alta propunere, sa existe cite o zi pauza, un absolut necesar „respire“. Sa-si traga sufletul si muzicienii, si publicul si organizatorii. In zilele cind se produc concerte „by night“ sa nu mai fie alte concerte, „by afternoon“. Vinzoleala de la o sala la alta, plecarea publicului inainte de terminarea unui concert, ca sa-l prinda pe celalalt, este cu totul dezagreabila. Atit pentru public si organizatori si jignitoare pentru muzicieni. A fost limpede ca muzicienii au fost bruscati de aceste „carabaneli“ intempestive ale publicului care lasa o impresie jenanta asupra intregii seri. Prea multe orchestre simfonice, oricit de valoroase, venite pe banda si
