Din informatiile mele, in nici o alta tara (in nici una dintre tarile normale, oricum) criticii de teatru nu se aduna in Colocvii Nationale, cum pompos a fost botezata reuniunea clujeana de la sfirsitul lunii septembrie. Asta poate sa fie bine sau poate sa fie rau; depinde de la caz la caz si depinde, mai ales, de rezultatele practice pe care le da adunarea, respectiv neadunarea (sa-i zic scadere? nu, nu-i zic) a ceea ce, intr-o miscare teatrala, reprezinta fie sursa unei directii estetice – noi, innoitoare sau reactionare –, fie o ipostaziere specifica a societatii civile, menita sa protejeze drepturile consumatorului de teatru, fie o instanta de judecata distribuitoare de premii si mustrari importante in cariera celor interesati, fie, in sfirsit, tinta bancurilor si sagetilor otravite ale artistilor scenei, despre care stia Shakespeare ce stia cind ii sfatuia pe cetateni sa prefere un epitaf rau dupa moarte birfelilor lor in timpul vietii. Aceasta fraza interminabila are intentia de a sugera cit de cit complexitatea figurii criticului si a rolului sau inauntrul ecuatiei teatrale. Dar intrebarea care ma preocupa pe mine suna: caracteristicile de mai sus, aplicabile, fiecare (mai rar toate o data), criticului ca individ, pot fi transferate ca atare asupra „breslei“? Este vorba, desigur, despre breasla critica romaneasca.
- Temele dezbaterii profesionale s-au ilustrat prin inactualitate si ineficienta
Daca e sa(-mi) dau raspunsul dupa felul cum s-au desfasurat cele doua sesiuni de discutii la care am participat la Cluj (am lipsit de la cea de-a treia, destinata extragerii concluziilor), atunci as zice ca valabila ramine doar ultima. Ca, adica, onorabilii si (in special, fiind in majoritate) onorabilele care semneaza prin ziare si reviste, scot carti si cartoaie, pregatesc studenti pentru a prelua „schimbul de miine“ s.a.m.d. au, ca grup constituit,
