Trebuie sa marturisesc, chiar cu riscul de a fi acuzata de crima de lezmajestate, ca nu William Shakespeare a fost primul motiv pentru care m-am dus la Cymbeline, ci László Bocsárdi &team. Stiam ca premiera de la Teatrul Odeon nu avea sa fie o montare ilustrativa, un Shakespeare clasic, o abordare reverentioasa fata de text. Nici n-ar fi fost posibil. Scrisa intre Regele Lear si Furtuna, drama Cymbeline a parut intotdeauna o copie palida a primeia, un preambul neizbutit al celei de-a doua. Nimic comparabil cu tragismul autentic din Lear, dar nici cu feericul incarcat de forta din Furtuna, desi, la nivel de trama si personaje, elemente din ambele piese se regasesc si aici. Exista, desigur, momente de poezie pura, iar eroina poate sa impresioneze prin virtutile sale.
Cu toate acestea, posibilele niveluri de lectura sint inecate in povesti complicate cu identitati schimbate si/sau contrafacute, confuzii si incurcaturi de tot felul, comploturi si inselaciuni mai mici sau mai mari, intrigi de curte si pariuri cvasicavaleresti, miracole si nenorociri... Intr-un cuvint, cu arhicunoscutele clisee ale epocii.
Si atunci, de ce tocmai Cymbeline? Intrebare cu atit mai justificata, cu cit piesa a trecut printr-un laborios proces de adaptare (Alice Georgescu), in care au fost inversate scene (spre a se restabili cronologia faptelor), in care s-a renuntat la pasaje intregi, in care s-au redistribuit replici, din care au disparut unele personaje, altele au fost comasate sau de-a dreptul inventate. Intreaga piesa pare sa fie un bun prilej pentru László Bocsárdi sa intreprinda un temeinic proces de recalibrare, de redimensionare a dorintelor si pasiunilor umane. Sub lupa sa, individul avid de putere si glorie ori minat de sentimente de invidie, ura si razbunare apare in adevarata lumina. Desi raul este mereu prezent, o eventuala maretie a acestuia iese tota
