Frédéric Beigbeder e un brici. Un brici e un obiect cu destinatie de suprafata: el trebuie sa rada epiderma pentru a o lasa neteda. Un brici e sec, scurt, la obiect. Dar asta-i stilul lui Beigbeder: fraze scurte, care merg direct si nerusinat la tinta: „Trebuie sa te hotarasti: ori traiesti cu cineva, ori il doresti. Nu poti dori ceea ce ai, e impotriva naturii“1. Cinic, nu-i asa? Iata alta mostra: „E ceva de speriat cit de mult ma excita ceea ce nu cunosc, in comparatie cu ceea ce imi este deja cunoscut. Si ce, sint anormal? Voi nu preferati sa cititi o carte pe care n-ati citit-o niciodata, sa vedeti o piesa de teatru pe care n-o stiti pe dinafara, sa alegeti orice Presedinte in locul celui care era inainte?“.
Cinic si frivol. Dar, in lumea obiectelor, briciul chiar este cinicul frivol. Ca fost om de publicitate, Beigbeder tine un monolog. Scurt, desi lung: spune unul si acelasi lucru de la inceput si pina la sfirsit. In primele doua pagini ale cartilor lui afli tema cartii, laitmotivul si concluzia ei. Dupa aceea, o poti inchide. Insa nu o faci, pentru ca e genul de carte care stie sa creeze „tensiuni superficiale“ („tensiunea superficiala“ e aia care „duce“ picatura de apa pe curbura unui virf de deget). E drept, dupa ce inchizi o carte precum Dragostea dureaza trei ani, ai uitat tot ce contine. Exceptind „sloganul“ ei, care e si titlu, si laitmotiv, si tema, si concluzie. In romanul cu pricina apare si un episod in care propozitia-titlu chiar devine, ingenios, un slogan publicitar pentru promovarea, cu succes, a unui parfum: „Hipnoza de Copperfield. Altfel, dragostea dureaza trei ani“.
Un brici are nevoie de spuma, ca sa rada mai usor. Spuma in literatura inseamna… literatura: Beigbeder recurge la calambururi (dar la capitolul asta frantuzul lor nu e mai bun decit Radu Cosasu al nostru), isi ritmeaza marturisirile, cauta efectele. Poate ca aic
