Sa facem un exercitiu de imaginatie. Sintem in 2004. „Cearta intelectualilor“ ajunge la paroxism. Spiritele sint inflamate, se raspunde la limita sau peste limita rezonabilitatii. Se pornesc atacuri la persoana, se abandoneaza taifasurile de la cafea pentru o riposta dura, in care oasele trosnesc sec si infundat. Sabiile sint scoase amenitator din teaca si vijiie neincetat pe deasupra unui public mirat si contrariat, care nu conteneste sa se intrebe „de ce se cearta astia, domle? Ce au de impartit?“.
Lupta capata accente paroxistice. Citiva combatanti cad rapusi. Gabriela Adamesteanu anunta plecarea de la 22, pe motiv ca „imaginea sa asupra asupra lumii noastre nu se intilneste neaparat cu optiunile unora dintre membrii GDS“ (marturisirea a fost facuta saptamina trecuta in Observator cultural, nr. 288) si limpezeste multe dintre intrebarile anului trecut, lasa sa patrunda o geana de lumina intr-o zona ermetic exclusivista. Pe buza prapastiei, impinsi de un razboi total, fara mize si cu nenumatate animozitati exacerbate, anul 2004 se tiriie spre final, ducind cu el capete sparte, viscere plutind, ochi scosi (la propriu si la figurat!). Ce se intimpla in tot acest timp cu Europa? Ii pasa acesteia de certurile noastre, este excedata de aceste scuipaturi peste gard lansate de persoane de la care nu te asteptai sa aiba atita saliva la indemina? Se poate sa nu ne fi facut o imagine prea buna despre Europa, ajunsesem sa credem ca sintem abandonati, sintem ai nimanui, intr-un tinut pustiit si pirjolit de vociferarile noastre pline de scame si de cilti.
Dar in martie 2005 explodeaza bomba. In timp ce precupetele mai imparteau pumni rahitici, Europa ne ofera cel mai clar exemplu de cordialitate si de incurajare. Ajungem la singura realitate care conteaza. Dincolo de ringul de box, cineva a avut curiozitatea sa mearga printre spectatori, acele fapturi
