A trecut repede printre noi Llosa şi, ca de obicei în relaţiile cu idolii mei, nu am alergat să-l văd, să-l aud; de o viaţă mă feresc - tot mai lămurit de ce, şi nu mă combat - să fiu în prejma lor; nu mă jenez să am idoli în meseria mea (nici unul în politica lumii de azi!), dar nu vreau să-i cunosc îndeaproape, dincolo de cărţile care-mi spun suficient despre ei. Nici nu vreau totul. Admit că nu e o vreme pentru a avea idoli, nu văd de ce aş da socoteală şi pentru încăpăţînarea cu care nu renunţ la idee. Fără a-ţi iubi (ce binefacere e dativul etic în limba română!) cîţiva confraţi mai mult sau mai puţin contemporani, cu pasiune taciturnă, fără a simţi vreo umilire, discret cu cei în viaţă, nu eşti scriitor bun, întreg, egolatru. De Llosa m-au legat stabil mătuşa Julia - capitol capital în cursurile mele de mătuşologie -, Camacho, crainicul de fotbal care îşi pierde minţile, Sartre, da, Sartre, cu ce ne-a dat cîndva şi ne-a ucis după aceea silindu-ne la un paricid, Flaubert, cel care ne-a descris, chiar înainte de Demonii, o educaţie sentimentală a naivului catastrofal care cere unei revoluţii nu numai ordine şi disciplină, dar şi henormitatea unei omenii. Ideile trăind precum zeii tot din detalii, m-am simţit definitivat în amor prin manuscrisul unui roman pe care l-ar fi pierdut - zice el - la Mondialul de fotbal din Spania şi, mai convingător ca orice, prin telegrama primită de la Bernard-Henri Lévy după ce Llosa a pierdut alegerile: "Trist pentru Peru, mulţumit pentru tine". Mai ţineam la România literară cronica mea de telecinema cînd mi-am permis s-o citez într-un articol, curios la culme cum va reacţiona directorul revistei, lansat şi el în campanie prezidenţială; nu mi-a cenzurat-o, desigur, dar a ţinut să-mi explice decis că noi, neavînd experienţele lui Llosa şi Lévy şi nici ei pe a noastră, pam-pam-pam... M-am autocenzurat sever. Acum, în 2005, observînd