Pe la începutul mandatului său, fostul premier Adrian Năstase a declarat că trebuie să ne integrăm în Uniunea Europeană cu demnitate. A curs ceva cerneală pe această temă - mai ales că pe atunci încă aveau loc negocierile de aderare şi foarte mulţi au (sub)înţeles că trebuie să negociem cu demnitate, să nu ne lăsăm "duşi de nas", să nu înghiţim pe nemestecate tot ce ne propun birocraţii de la Bruxelles. Cuvîntul atît de nobil şi de cuprinzător, lansat de fostul prim-ministru, s-a tradus în chestiuni cît se poate de tehnice, pe care le cunosc cel mai bine fostul negociator-şef şi echipa sa de la Ministerul Integrării. Negocierile s-au încheiat în ultimul moment, cu tot felul de excepţii, clauze şi promisiuni - nu tocmai demne - din partea noastră. Acum zece zile, la Conferinţa Naţională a Multiplicatorilor de Informaţie Europeană (lemnoasă denumire - dacă mi se permite - dar n-avem încotro...), preşedintele Traian Băsescu a reluat tema mîndriei naţionale şi a lansat alt termen, aroganţa: "Nu văd nici un motiv ca noi, aici, acasă, să nu fim mîndri şi să nu intrăm cu o oarecare aroganţă în UE. O aroganţă a poporului român în raport cu cei care n-au nimic în plus faţă de noi". Termenul nu e foarte potrivit, căci aroganţa e conotată negativ: dicţionarele o definesc ca "mîndrie sfidătoare" şi "dispreţ faţă de cei din jur". Dar, în fine, am înţeles ideea: "Nu putem intra cu capul plecat". În retorica personală a preşedintelui, firescul situaţiei de a nu fi "mai prejos" decît alţii a devenit pretext pentru resuscitarea mîndriei naţionale. Intenţia e cît se poate de bună, dar contextul nu-l ajută: mă tem că opinia publică nu prea mai e atentă la aşa ceva, ci la inundaţii, la soarta Alianţei, la preţul benzinei ori la împăcarea istorică dintre Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin. Şi apoi, nici preşedintele însuşi nu a insistat pe tema mîndriei naţionale, îngrozit fiind de o cer