DGLR a fost precedat de alte cîteva lucrări analoage care au desţelenit drumul şi au creat o mică tradiţie, în primul rînd, excelentul Dicţionar al literaturii române de la origini pînă la 1900, publicat în 1979 de un colectiv al Institutului de filologie din Iaşi, apoi Dicţionarul Scriitorilor Români, în patru volume, coordonat de regretaţii Mircea Zaciu şi Marian Papahagi şi de Aurel Sasu. Marele colectiv care a redactat dicţionarul Academiei (147 autori şi 11 revizori, dacă n-am greşit la numărătoare) are desigur meritele sale imprescriptibile, dicţionarul este (sau va fi, după apariţia tuturor volumelor) cel mai complet în domeniu şi, în chip natural, adună toate cîştigurile precedentelor, adăugîndu-le pe ale sale, ceea ce nu e puţin, iar pentru cititorul anului 2005 este singurul lucru care contează. Discutarea lui este însă cu atît mai necesară. Am arătat altădată că principiile acestui dicţionar nu par să fi fost stabilite cu rigoare de la început şi ca urmare avem inconsecvenţe, de pildă, articole cu bibliografie critică şi altele fără bibliografie critică, deşi nu există nici o justificare pentru această discriminare: articolele despre publicaţiile periodice au fost lăsate de la început fără acest supliment documentar, deşi el era mai mult decît necesar pentru a menţiona monografiile despre reviste, indicii bibliografici şi reproducerile integrale ale unor reviste, vechi (Alăuta literară, Dacia literară) sau noi (Caiete de dor, Revista Cercului Literar etc.). De asemenea, se consideră în introducerea dicţionarului că bibliografia unor articole despre autori prolifici, dar minori nu trebuie să cuprindă decît o selecţie, altfel ea riscă să depăşească întinderea unor articole despre autori mult mai importanţi. Nu mă opresc asupra absurdităţii acestei teze, dar semnalez colectivului tehnic că o importantă economie (dacă economia era grija redactorilor) se obţine