"De cîte ori marile puteri negociază între ele, libertatea ţărilor mici e în pericol " George W. Bush, despre Conferinţa de la Yalta De cînd sînt, ştiu că am fost vînduţi la Yalta. Zilele acestea, cînd am aflat că nepoţii Roosevelt, Churchill şi Djugaşvili se întîlnesc să vorbească despre ce au făcut bunicii lor în Crimeea în acel februarie friguros din 1945, am încercat să-mi aduc aminte de unde ştiu că "am fost vînduţi la Yalta". Cine mi-a spus? Cînd am auzit prima oară de acest pact? Deşi sînt departe de a fi bătrîn, mi-a fost imposibil să-mi amintesc. Că am fost vînduţi la Yalta făcea parte din educaţia de bază a unui copil român din generaţia mea, se învăţa odată cu "trebuie să spui Mulţumesc", "nu se bea cu gura plină" sau "nu te scobeşti în nas". Nici acum, cînd ştiu mult mai multe despre Conferinţa de la Yalta, cînd ştiu că totuşi nu a fost "vînzare", tot nu-mi vine să cred că a fost altceva. Dar nu despre puterea unei prejudecăţi am să vorbesc acum. Ci despre puterea unui mit. Dacă ne luăm după definiţia pe care Eliade o dă mitului, ideea colectivă a românilor despre Yalta este un mit în adevăratul sens al cuvîntului: Yalta este un fapt istoric, povestea despre Yalta este crezută, la modul absolut, de toată lumea, Yalta este povestea naşterii unei lumi (i.e. România comunistă) şi cunoaşterea poveştii duce la explicarea tuturor lucrurilor. Iar pentru un popor care cultivă aşezarea omului "supt vremi" drept înţelepciune istorică, Yalta e mitul perfect. Yalta, ca fapt istoric, nu a avut nici pe de parte atîta influenţă asupra vieţilor noastre cît a avut Yalta ca mit. În februarie 1945, Stalin controla deja teritoriile estului Europei, iar anglo-americanii erau deja vlăguiţi de un război pustiitor (SUA susţineau singure şi războiul din Pacific). Estul Europei a căzut sub comunism pentru că aşa a vrut Stalin şi nu pentru că Churchill şi Roosevelt au avut de ales