e un teckel sîrmos (încă junior) sau, cum îmi place mie să-l tachinez, un produs selecţionat de chinologul german. Cîndva, înainte de a se fi decantat ca rasă tedescă, specializată în hăituirea vînatului mic, strămoşul acestui patruped mustăcios se înrudea, fireşte, cu ansamblul căţeilor vreodată născuţi: prin vinele sale de vînător curge, molecular, sîngele dogului danez ori fluxul sanguin al cutărui caniş de la curtea Regelui Soare. Scotty poartă, ecumenic, toate ipostazierile naturii canine... Dar asta nu-l scuteşte de farmecul propriei individualităţi. Deşi se înscrie, cu pedigriul său onorabil, în standardele rasei, e mai puţin hirsut decît alţi congeneri, de unde virtutea unei siluete mai pregnante. Sapă la greu, numai pămînt reavăn să-i oferi, însă a căpătat, prin educaţie, căutătura unui căţel de apartament care se împarte, gospodăreşte, între osul plastifiat şi relieful deloc eroic al canapelei din salon. O surpriză îţi rezervă temperamentul său, adică zona impalpabilă unde se consumă, prin reducţie antropomorfică, presupusa lui viaţă interioară. E vorba, fără exagerare, de gama unor stări indiscutabil nuanţate. De pildă, melancolia perfect onestă, nicidecum jucată, pe care ochişorii săi maronii o degajă cel mai adesea. Originar din Portugalia (un sat pe lîngă Santarem), Scotty e un expert al fado-ului visceral... Într-o ordine la fel de suavă intră şi activitatea onirică, descărcată nu doar în simularea reflexă a Marilor Activităţi Diurne (precum fuga-după-minge), ci şi prin ceea ce aş numi starea de fibrilaţie semnatară: mă agit, deci exist. Dormind, Scotty ţine să-şi aducă aminte de el însuşi! Se cuvine să declar că prezenţa lui în acest articol nu divulgă aparenta mea lipsă de subiecte majore - şi nici vreun detestabil exhibiţionism particular - cît nevoia de pretexte fabulistice. Dacă tot vorbeam de canişi: mizantropul Schopenhauer deţinea unul pe care,