Fiecare zi vine cu imaginile ei: o coloană de maşini, bară la bară, lungă cît două state o mulţime isterizată într-o închisoare cu dom deasupră-i apă care urcă flămînzii împingînd cărucioare din magazinele devastate acoperişuri iţindu-se dintr-un lac întins cît vezi cu ochii oraş mort oraş mut supravieţuitorii triburile stadionul plin de refugiaţi elicoptere deasupra oraşului mort şi neluminat paradă zdrenţăroasă de vagabonzi scuipînd neîncredere camere de televiziune în marş o cutie de ton şi un şirag de mărgele de asta ce zici fost rege de rahat animăluţe moarte putrezind în dosul uşilor încuiate duhoarea putrefacţiei pe care poţi s-o vezi cu ochiul liber întuneric gros căldură un porumbel eviscerat doi cîini împuşcaţi de un hingher cu simbrie o mare de poveşti îngrozitoare crescînd ca frigurile din gurile spurcate ale celor dragi din exil A 11-a zi în iad Lucrăm cu toţii în acest puţ de amărăciune pentru a dezgheţa timpul Cred că ceea ce găsesc greu de înţeles cei din alte oraşe este cît de mult iubesc New Orleans-ul locuitorii lui. Nu vreau să spun că oamenii din Houston sau Cleveland nu-şi iubesc oraşele. Ştiu cu certitudine că prietenului meu Marty îi place la nebunie să locuiască în Shaker Height, în Cleveland. Dar cu New Orleans e altceva - cred - fie şi numai pentru că locuitorilor le-a luat mult timp să şlefuiască un stil de viaţă şi un modus vivendi care să nu poată fi confundat. Toată lumea din New Orleans iubeşte mîncarea, muzica, simţul timpului (leneş) de pe la noi, ale noastre şi numai ale noastre. Aici, la gurile Mississippi-ului, domneşte o senzualitate catifelată pe care nu o vei mai găsi niciunde. Spuneţi-mi ce senzaţie îţi dă aerul din Shaker Heights, la 3 dimineaţa, într-o joi dinspre sfîrşitul lui august, şi pun pariu că nu o să puteţi, pentru că nimeni nu stă treaz la ora aia. Dar în New Orleans - vă spun - e ca un amestec de cerneală şi miere