N-am făcut niciodată o pasiune pentru cărţile semnate de autori. Ştiu persoane dedicate acestui sport, colecţionari serioşi şi fini cunoscători ai valorii adăugate de semnătura manu propria. Am cunoscut cititori maniaci, obsedaţi de cîte un autor, care şi-ar fi dat un deget pentru o carte-fetiş semnată de El. Dacă s-ar gîndi cineva (probabil s-a gîndit deja) să scrie o istorie a instituţiei dedicatorii, ne-am trezi cu o fizio-patologie a relaţiei autor-cititor care depăşeşte cu mult pagina de gardă. De la dedicaţiile strict private, la închinările către diverşi mecena şi pînă la cărţile semnate pe bandă rulantă, înainte de lansări sau în "sesiuni de autografe", drumul dedicaţiei către cititorul său a trecut prin diverse mode, mai mult sau mai puţin vizibile, a intrat în legături şi relaţii cînd intens personale, cînd de-a dreptul instituţionale. Dedicaţia a fost folosită uneori public pentru a demonstra angajarea ideologică sau chiar slugărnicia autorului. Ea a trecut - facsimilată, manipulată şi tipărită - din pagina de gardă în pagina de ziar, devenind cap de acuzare în procese de intenţii scoase din context. A fost citită literal şi univoc, uitîndu-se că, de regulă, cînd e vorba de dedicaţii, butaforia, ipocrizia şi funcţionalitatea primează. În aşteptarea unei agile fiziopatologii a dedicaţiei la români, aş semnala un curios fenomen conex: dedicaţia abuzivă. Nu mă gîndesc la declaraţiile de amor pe cărţi care-ar putea fi lesne înlocuite cu o cutie de bomboane, parce que les fleurs sont périssables, ci mai degrabă la dedicaţiile unor persoane care se simt într-un fel coautori ai cărţii pe care se autografiază. Ei sînt parte din carte, participă la ea în sens auctorial, astfel încît o pot dedica altora. Primul autor-secund e traducătorul. Traducătorul este cititorul privilegiat care rescrie o carte în altă limbă, o introduce în altă cultură, îi redă sensurile de pr