În adolescenţă nu mergeam la concerte. Cu siguranţă nu făceam parte dintre fanii hard-rock, care, pe vremea lui Ceauşescu, mergeau la concertele Iris şi-şi trăgeau toate posibilele benzi şi casete cu AC/DC. Motivele erau diverse: în orice caz, principalul nu era că nu-mi plăcea muzica hard-rock, din care, de fapt, nu ascultasem destulă (era o chestiune de acces şi de cercuri în care te învîrteai), ci, mai curînd, că nu împărtăşeam (decît, poate, la nivel teoretic) mentalitatea de gaşcă teribilă cu nuanţe rebele. Gusturile mele de atunci se îndreptau spre muzica Beatles-ilor, şi printre actele de curaj ale vremii se numără cele două-trei ieşiri la "Poezia muzicii tinere", organizată de Pittiş la "Bulandra". Muzica promovată acolo mi se părea pragul de sus al rock-ului şi mai departe de atît nu-mi propuneam să ajung. Nici în anii studenţiei nu am depăşit pragul, deşi am mai ajuns la cîteva concerte de jazz şi am descoperit muzica simfonică. Poate că hard-rock-ul nu-mi stătea în fire şi nu eram destul de "de gaşcă", încît să merg automat la asemenea manifestări. Pe scurt, nu am fost la concerte de felul ăsta niciodată. Singurul concert internaţional la care am nimerit a fost, prin anii '80, la Goombay Dance Band, o formaţie care - dacă vă mai aduceţi aminte - nu avea nici o legătură cu rock-ul. Băiatul meu de 9 ani a descoperit şi îmbrăţişat însă hard-rock-ul mult mai devreme decît alţii şi fără să-şi facă atîtea probleme privind ideologia şi modul acestuia de receptare. Cu el am avut mai multe discuri AC/DC. Şi tot datorită lui am ajuns să merg la un concert de rock la Sala Polivalentă: şi anume, la concertul Nightwish, o formaţie de care nu ştiam mai nimic pînă atunci. Cred că Luca s-a luat după poza din B-24-Fun, în care membrii formaţiei arătau cam ca nişte vampiri din benzile desenate. De fapt - am aflat mai tîrziu, de la specialişti (Ioan Big, de la revista Sunete